Gips-carton: pereți, tavane false și placări

Plăcile de gips-carton sunt împărțite pe tipuri prin standardul european EN 520, iar producătorii le deosebesc și prin culoarea cartonului. Grosimea obișnuită e de 12,5 mm.

• Placa obișnuită (tip A): camere, holuri, tavane, unde nu e umezeală permanentă.
• Placa hidrofugă (tip H2, de regulă verde): baie, bucătărie, cămară, cu umezeală ocazională. Nu e impermeabilă.
• Placa rezistentă la foc (tip F sau DF, adesea roz): mansarde, ghene, pereți spre garaj, ca parte a unui sistem testat.
• Plăcile dure sau fonoizolante: pereți între dormitoare, pereți pe care se agață greutăți.
• Plăcile cimentoase sau armate cu fibră de sticlă: duș, saună, încăperi cu umezeală permanentă.

Peretele despărțitor are profile de ghidaj (UW) prinse de pardoseală și tavan și profile verticale (CW) între ele. Tavanul fals și placările stau pe profile CD și UD, iar tavanul se agață de planșeu cu pendului. Plăcile se îmbină mereu pe profil, cu rosturile decalate, fără rosturi în cruce.

Peretele izolează fonic după principiul masă–arc–masă: plăcile sunt masa, golul umplut cu vată minerală e arcul. Ajută plăcile mai grele sau un al doilea strat, un gol mai lat, vata minerală și, la cerințe mari, structura dublă. Cele mai multe zgomote trec însă pe la racorduri, așa că banda de etanșare sub profile și chitul elastic la margini contează la fel de mult ca plăcile.

Dozele de priză și întrerupător nu se pun față în față pe cele două părți ale peretelui. Prin ele trece sunetul ca printr-o fereastră.

Tavanul fals ascunde un tavan crăpat, cablurile și instalațiile și face loc spoturilor. La tavanul în trepte, banda LED stă într-un profil de aluminiu, în canalul dintre cele două niveluri, astfel încât sursa de lumină să nu se vadă. Un tavan mare se separă de pereți printr-un rost de umbră sau chit elastic, altfel crapă la mișcările planșeului.

Placarea pe structură, în fața unui perete existent, ascunde țevi și cabluri, acoperă o tencuială proastă și poate îmbunătăți izolarea fonică față de vecin. Placarea directă, cu plăcile lipite cu adeziv pe zidărie, e mai rapidă, dar cere un perete uscat și solid. Pe pereți umezi, în băi sau sub greutăți mari se folosește placarea pe structură.

La mansardă, gips-cartonul e doar ultimul strat. De sus în jos, acoperișul bun are învelitoare, strat de aer, membrană de difuzie, vată minerală între și sub căpriori, barieră de vapori lipită etanș și abia apoi structura și plăcile.

Aproape toate problemele mansardelor vin din bariera de vapori: șuruburi care o străpung, treceri neetanșate, racorduri lipsă la coș și la ferestrele de mansardă. Aburul ajunge în izolație și iarna condensează pe lemn. De aceea, sub folie se lasă un strat separat pentru instalații, iar fiecare trecere se etanșează cu manșete.

Mansardarea schimbă de regulă suprafața utilă și uneori destinația, deci se discută întâi cu primăria. Lucrarea de gips-carton vine după proiect.

Fisura apare aproape mereu pe linia rostului. Rostul se umple cu chit, se înglobează banda de armare, apoi se trage al doilea strat; colțurile exterioare primesc profile de protecție. Nivelul de finisare se trece în ofertă: Q2 e baza pentru vopsea obișnuită, Q3 se cere de regulă în locuințe, mai ales la tavane cu lumină laterală, iar Q4 înseamnă gletuire pe toată suprafața, pentru vopsele lucioase.

Înainte de a semna, puneți meseriașilor aceleași întrebări, ca ofertele să poată fi comparate:

• Ce sistem de profile și ce tip de placă folosiți, într-un strat sau în două?
• Ce izolație puneți și ce grosime are?
• Ce nivel de finisare predați, Q2, Q3 sau Q4?
• Unde puneți întărituri pentru obiecte grele?
• Zugrăveala intră în ofertă? Cine răspunde dacă apar fisuri?
• Ce garanție scrisă dați pentru lucrare?